duminică, 27 aprilie 2014

Duminică la prânz




-          Babele astea îs nebune! Fac parada modei, ai văzut?
-          Nu, n-am văzut! răspund spiriduşului răsărit în dreapta mea  răvăşindu-mi socotelile-ncurcate-n cap.
-          Întoarce-te şi te uită!
-          Nu văd nimic, ce să vad? zic executînd comanda.
-          Baba  aia cu pantaloni albi şi pătură albastră!
-          Nu pare deloc babă de la spate... mai rostesc în apărarea nevederii mele.
-          E babă şi din faţă şi din spate, auzi tu la ea, pantaloni albi şi pătură verde, dacă eu zic că fac parada modei, am eu dreptate?! Am!

Privesc amuzată bătrâna teleportată din senin lângă mine. Are o broboadă vişinie ce nu poate ascunde toate firele de păr griu, un parpalac verde cu două numere mai mare, pantaloni închişi şi ghete maron. Abia de-mi ajunge la umăr. E numai zâmbet deşi buzele-i sunt drepte. În ochi îi joacă luminiţe, iară ridurile din jurul lor îi dansează. Oi, iară un om luminos în calea mea! Mulţumescu-Ţi Doamne!

-          Ce mănânci acolo?!
-          Un baton de ciocolată de casă cumpărat. Vă dau alb or negru?
-          Nu mănânc eu porcării d’astea!
-          Îmi era poftă, mi-a vorbit un prieten despre o reţetă şi pân o pun în aplicare ... şi nu reuşesc a sfârşi spovada.
-          Ai să te faci cât preoteasa noastră! mă ameninţă Lumina.
-          Cât e preoteasa?  întreb nu doar de dragul dialogului şi nici din curiozitate preotească, ci mai ales să-mi aflu profeţia.
-          E de trei ori cât tine. În urmă cu patru ani era subţirică cum eşti tu.
-          O fi bolnavă, o fi născut, o fi fericită. Io amu îs tare suparată d’ aia mă ia vântu.
-          Babele astea fac parada modei!
-          Alta, unde-i, că io iară nu văd nimic?!
-          Dimineaţă la biserică, să le vezi cu pălării şi îmbrăcate zvelt, parada modei, îţi spun!

Nu cer dumiriri, da-n cap mă-mpotmolesc în preoteasa grasă îmbrăcată zvelt.

-          Câţi ani ai, mamaie?
-          Şaptezeci!
-          Ho, ho, da’ eşti tânără! Ai o viteză de am zis că ai cincizeci.
-          Îs tânără, aşa e!
-          Tu cât ai?
-          Treizeci şi şase!
-          Eşti cam bătrână de acuma!
-          Aşa e, îs cam bătrână!
-          Şi eşti îmbrăcată ca o babă, ce-i cu negricioasele astea pe tine, eşti în doliu?
-          No, aşa mă îmbrac eu! Dar am roz la păr şi şosete roşii rostesc mulţumind cerului că de dimineaţă şosetele cele negre fură încă ude pe culme.
-          Şi pantofii ăştia au catarama ruginită?
-          No, aşa e modelul!
-          Să-ţi iei pantofi noi, cu ăştia calci rău, se vede,  o să-ţi rupi picioarele!
-          Mi-am luat o pereche de tenişi, îi am în pungă!
-          Negri?
-          No, albaştri!
-          Albaştri albaştri sau albaştri negri?! continuă anchetatoarea.
-          Albaştri negri,  mărturisesc stins.

Îmi vine s-o iau acasă pe prietena mea cea nouă. Întâi s-o ţin de mână, ca-n mâinile libere să ne joace mai lejer paporniţele de la piaţă şi apoi ca să mă strecor în Lumină.

-          Bine că o pus Stavarache lalelele astea frumoase şi o făcut toate trotuarele. De drag bat acum tot oraşul la pas.
-          Io tre să mă duc la autobuz, tare mă bucur c-aţi vorbit cu mine, săru mâna!
-          Cum să te duci la autobuz?! Şi ciocolata ce-ai mâncat-o?! Te duci pe jos!
-          E mult de mers şi mă bate soarele în cap..
-          Las că şi aşa eşti cam palidă!
-          Omu’ meu de nu era gras crezi că-mi mai rupea şoldu când o căzut pe mine din copacu în care n-o vrut să se urce?!
-          Săracu, doară n-o făcut-o intenţionat! Şi el s-o lovit rău?
-          Unde să se lovească?! Tu n-auzi că o căzut pe mine?!
-          Şi amu zice că bagă prăşitoarea în grădină, da’ ce io-s nebună să-l las?! Păi şi condiţia noastră fizică de unde s-o facem?!
-          Da’ o muncit toată viaţa, o fi având nevoie de odihnă... îmi încep declaraţia de avocată a  pârâtului.
-          Nici vorbă, cum îl văd că şede, cum îl trimit după greblă or să adune vrun gunoi ceva. Kilogramele se adună ca furnicile la anii ăştia şi kilogramele sunt moarte curată.

Privesc iară mogâldeaţa cu paşi acceleraţi. Aş ruga-o să aibă îndurare de anii Omului, dară ce ştiu io?! Cine ştie de câte ori o fi păcălit moartea care-l aştepta pe prispă şi el era mers  în misiune după  vacă or pui.

-          Hai, că io intru la cimitir…
-          Stai,  că intru şi io cu mata!
-          Păi de ce să vii şi tu? Io ma duc să bocesc. Ia vezi-ţi de drumu' tău!
-          Îmi văd … şoptesc dezamăgită 
şi urlu către bătrâna teleportată deja printre morminte:
-          Tare mă bucur c-aţi vorbit cu mine, săru’ mâna şi sănătate multă lu’ Omu!





2 comentarii:

  1. Oameni luminosi sunt cam greu de gasit in ziua de azi. Esti o norocoasa!

    PS Scapa de negru, maro, gri, albastru-negru-maroniu!!!!!

    RăspundețiȘtergere